Un bunic poate fi, în același timp, omul care te ducea la pescuit și omul care a semnat un angajament de informator. Nu trebuie să alegi. Trebuie doar să vorbești despre asta — și pe 1 septembrie ai unde.

Ce faci când afli că bunicul iubit a fost securist? Sau că a colaborat cu regimul care a distrus viața altora? Poți să te consideri patriot al unei țări în care bunicul tău a semnat un angajament de informator, iar bunica ta a tăcut o viață întreagă despre asta? Ai voie să te mândrești cu tricolorul și, în același timp, să știi că un membru al familiei tale a trimis oameni la închisoare, la deportare sau la moarte?

Victime sau călăi? Poate au fost, mulți dintre ei, amândouă în același timp.

Da, avem voie să punem aceste întrebări. Mai mult, e necesar. Tăcerea nu vindecă nimic, doar adâncește rănile. Iar rănile astea nu rămân la o generație. Le primim de la părinți și bunici, și le transmitem mai departe, fără să vrem, copiilor noștri.

Identitatea nu e albă sau neagră

Așa cum nu poți împărți curat o familie în victime și călăi, nu poți împărți curat nici o țară. Un bunic poate să fi fost turnător la Securitate sau chiar torționar, poate să-și fi bătut nevasta sau să fi trimis un vecin la anchetă, și, în același timp, să fi fost un bunic iubitor, care te lua în brațe și te ducea la pescuit. Ca adulți, aflăm uneori lucruri grave despre înaintașii noștri, iar copilul din noi se întristează, pentru că pentru el a fost, pur și simplu, bunicul.

La fel stă treaba și cu țara. Patriotismul de manual ne cere să alegem: fie idealizăm România: eroii, unirea, tradiția, fie să o condamnăm integral: comunismul, corupția, dosarele de la Securitate. Realitatea este însă gri, la fel ca într-o familie.

România pe care o moștenim e și cea a eroilor din decembrie ’89, și cea a torționarilor din anii ’50, dar mai ales a milioanelor de oameni care nu au fost nici eroi, nici călăi, ci pur și simplu au tăcut ca să supraviețuiască. A fi patriot cinstit înseamnă să porți toate astea deodată, nu să alegi o singură jumătate de poveste ca să te simți bine.

Să poți să suporți să stai cu aceste ambivalențe, tristețe și furie, mândrie și rușine, iubire pentru un om sau pentru o țară și dezgust față de faptele lor este desigur foarte greu. Dar nu e o contradicție pe care trebuie s-o rezolvăm neapărat. E, de fapt, cea mai onestă formă de a aparține unui loc.

Ce se întâmplă cu tot ce nu spunem

Ceea ce numim aici doliu complicat, la nivel de familie, are un corespondent la nivel de societate: dauna transgenerațională. Cercetările despre urmașii celor implicați în război, în regimuri totalitare sau în abuz arată același tipar – faptele ținute sub tăcere nu dispar, își găsesc altă ieșire, devin frică difuză, fără obiect clar. Mai ales se transformă în tipare de comportament pe care nu le înțelegem. Devin neîncredere în autorități, în vecini, în instituții, fix genul de neîncredere pe care o vedem, la scară largă, în felul în care mulți români se raportează astăzi la propriul stat.

Nu e deloc o coincidență că o țară cu atât de multe istorii de familie nespuse are, colectiv, o problemă cu participarea civică, cu încrederea, cu implicarea. A vorbi, a numi, a rosti cu voce tare ce s-a întâmplat e una dintre puținele căi prin care acest bagaj se poate dizolva, individual, în familie și, la scară mai mare, în societate.

Ce spune domeniul de cercetare activ, cu rezultate din mai multe țări marcate de traumă colectivă ?

Cea mai cunoscută linie de cercetare vine din echipa cercetătoarei Rachel Yehuda, de la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, care studiază de peste treizeci de ani supraviețuitorii Holocaustului și copiii lor. Studiul ei din 2016, publicat în Biological Psychiatry, a găsit modificări epigenetice, markeri chimici care influențează activitatea genelor, fără să schimbe ADN-ul propriu-zis, pe gena FKBP5, implicată în reglarea hormonului de stres cortizol, atât la supraviețuitori, cât și la copiii lor adulți, care nu trăiseră niciodată Holocaustul direct. Practic, corpul copiilor „știa” ceva ce mintea lor nu experimentase niciodată.

Un studiu din 2017, publicat în Frontiers in Psychology, a urmărit 110 perechi părinte–copil din familii afectate de represiunea sovietică din Lituania (deportări, închisoare politică, muncă forțată, 1940–1991). Aproape 29% dintre copiii adulți întruneau criteriile pentru PTSD de patru până la de zece ori mai mult decât prevalența obișnuită în populația generală a țării (2–7%) , deși mulți dintre ei nu trăiseră personal represiunea.

Cercetarea nu se oprește la urmașii victimelor. Gabriele Schwab, profesoară de literatură comparată născută în Germania, a documentat, în lucrarea ei despre copiii făptașilor din Germania nazistă, un fenomen similar: în familiile în care tăcerea și negarea au înlocuit discuția despre trecut, copiii au moștenit, fără cuvinte, frica, rușinea și tiparele de comportament ale părinților — ceea ce ea numește „efecte-fantomă”. Tăcerea colectivă a Germaniei postbelice nu a șters trauma, a împins-o sub pământ, de unde a continuat să acționeze.

Pentru România și restul Europei foste comuniste, cercetarea e mai tânără, dar crește. Un studiu publicat recent compară traumele transgeneraționale și reziliența în Europa Centrală postcomunistă, urmărind supraviețuitori, descendenți și grupuri de control. În paralel, cercetători din științe sociale documentează, prin memorie colectivă și istorie orală, cum politici precum Decretul 770 care a interzis avortul în România comunistă și a dus, printre altele, la o rată a mortalității materne de peste zece ori mai mare decât media europeană, au lăsat urme psihologice care se transmit dincolo de generația care le-a trăit direct.

Concluzia, în toate aceste studii, se repetă: tăcerea nu protejează generațiile următoare de traumă. Doar le lasă să o moștenească fără context.

trauma transgenerațională

Aici am trei lucruri importante de spus.

Unu. Nu e greșit moral să simți lucruri care par să se bată cap în cap — să jelești un bunic drag și, în același timp, să condamni faptele lui. E mult mai cinstit și mai uman decât să te forțezi să alegi între idealizare și condamnare morală totală. Cu iertarea e și mai greu, și nimeni nu ți-o poate cere.

Doi. A vorbi despre o crimă, un abuz sau o colaborare din familie sau din istoria țării nu e trădare, nu e „spălat rufele în public”. E o încercare de a întregi un adevăr ciuntit, ca să-și piardă efectul de pată neagră ținută ascunsă.

Trei. Nu ne grăbim să justificăm faptele altora doar pentru că noi nu putem suporta greutatea lor. Nu e treaba noastră să spălăm conștiința nimănui și nici să salvăm imaginea nimănui — nici a unui bunic, nici a unei țări.

De ce vorbim despre asta la Ancestry Hub

În programele noastre de cercetare genealogică, oamenii găsesc nume, fotografii, dosare și acte — și, odată cu ele, exact aceste întrebări fără răspuns în arhive. Din nevoia lor de context, de timp și de un loc în care să le pună cu voce tare, a apărut Marți. Trei Ceasuri Rele., un experiment civic și social gratuit, în prima marți a fiecărei luni, online, pe Zoom, între 18.30 și 21.30. Prima ediție e pe 1 septembrie: „A trăi cu moartea complicată.”

Timp de trei ore, folosind metoda Generation Code®, dezvoltată de psihoterapeuta germană Sabine Lück, așezăm faptele în epoca lor, separăm omul de faptele lui și privim ce a ajuns, tăcut, până la noi. Vorbim despre exact genul de întrebări de mai sus — inclusiv, într-o ediție dedicată, despre patrie și despre ce înseamnă să aparții unei țări pe care ai învățat, poate, s-o privești cu neîncredere.

Nu e o ședință de terapie. Dar vei pleca de acolo cu surse de sprijin pe care le poți lua mai departe, dacă simți nevoia.

Marți. Trei Ceasuri Rele.

În atelierele noastre sau la cursuri, oamenii își aduc aminte de lucruri demult ascunse, găsesc nume, fotografii, dosare și acte și odată cu ele, apar exact aceste întrebări fără răspuns. Din nevoia de context, de timp și de un loc în care să le spunem cu voce tare, a apărut Marți. Trei Ceasuri Rele. un experiment civic și social gratuit, în prima marți a fiecărei luni, online, pe Zoom, între 18.30 și 21.30.

Prima ediție e pe 1 septembrie: „A trăi cu moartea complicată.”

Timp de trei ore, folosind metoda Generation Code®, dezvoltată de psihoterapeuta germană Sabine Lück, așezăm faptele în epoca lor, separăm omul de faptele lui și privim ce a ajuns, tăcut, până la noi. Vorbim despre exact genul de întrebări de mai sus, inclusiv, într-o ediție dedicată, despre patrie și despre ce înseamnă să aparții unei țări pe care ai învățat, poate, s-o privești cu neîncredere pentru că te-a rănit de atâtea ori.

Patriotismul la Ancestry Hub are culoarea gri.

Convingerea noastră că adevărul întreg cel gri, nu cel alb-negru merită spus nu se oprește bineînțeles la conversațiile de marți seara. Se vede și în felul în care construim Ancestry Hub, zi de zi. Tot ce producem e realizat local, la Sighet, oamenii care lucrează cu noi sunt plătiți corect. De câțiva ani buni organizăm ateliere pro bono, pentru că anumite conversații despre memorie și moștenire trebuie să rămână accesibile tuturor, nu doar celor care își permit un program plătit.

„Marți. Trei Ceasuri Rele.” e continuarea firească a acestui obicei.

Pentru noi, a privi cinstit istoria unei familii și a unei țări, și a investi corect, local, în oamenii cu care lucrezi, nu sunt povești diferite. Sunt aceeași poveste, spusă din două unghiuri.

Ești invitat/ă

Ești invitat/ă să afli mai multe despre aceste teme. Vom explora împreună propria noastră atitudine, dar și a celorlalți, față de moștenirea pe care o purtăm inclusiv modul specific în care România a trăit aceste teme, marcată de comunism, Securitate, tăceri impuse și amintiri neîmpărtășite.

Ne vedem pe 1 septembrie, de la 18.30, gratuit, pe Zoom. Nu vrem să îți vindem nimic, fii pe pace,

Surse

F.A.Q.

Este transmiterea, de la o generație la alta, a efectelor psihologice ale unor evenimente traumatice — chiar și atunci când generațiile următoare nu au trăit direct evenimentul. Se manifestă prin frică difuză, neîncredere sau tipare de comportament neînțelese.

Un experiment civic și social gratuit organizat de Ancestry Hub, în prima marți a fiecărei luni, online pe Zoom, între 18.30 și 21.30, folosind metoda Generation Code®.

Pe 1 septembrie, cu tema „A trăi cu moartea complicată.”

Nu, evenimentul este gratuit.

Nu. Este un spațiu de discuție și context, nu terapie, deși participanții pleacă și cu surse de sprijin.

O metodă dezvoltată de psihoterapeuta germană Sabine Lück, care ajută la plasarea faptelor de familie în epoca lor și la separarea omului de faptele lui.