Apariția Catedralei Mântuirii Neamului din perspectiva unei lecturi transdisciplinare, la intersecția dintre teoria patrimoniului cultural, studiile memoriei și psihologia transgenerațională.
Gândul acestui articol a apărut după ce am urmărit un documentar despre mozaicul realizat la Murano, în Veneția, pentru Catedrala Mântuirii Neamului, și după ce am citit analiza Cristinei Cojocaru despre patrimoniul cultural românesc. În acest text, autoarea vorbește despre o trăsătură esențială a modului românesc de a înțelege trecutul: reflexul primenirii, adică al refacerii și al substituirii.
„Este evident că această „paranteză” istorică, petrecută în perioada medievală și premodernă, și-a avut resorturile în adoptarea unui mod de gîndire de tip răsăritean, care ne-a determinat să avem un alt fel de atitudine față de istorie, trecut și patrimoniu. Sînt două paradigme total diferite, pe de o parte cultura latină, occidentală, care este juridică, normativă și comemorativă, păstrînd cu rigurozitate legislativă moștenirea trecutului prin memoria faptelor și a obiectelor ca pe o garanție a conservării formelor, iar de cealaltă parte avem atitudinea răsăriteană, balcanico-orientală, fundamentată pe cutumă, impregnată de o tradiție fluidă și orientată către reactualizarea formelor pentru păstrarea vie a ideii.” Cristina Cojocaru / Dilema Veche / Joi, 23 Octombrie 2025
Această idee mi s-a părut o cheie de lectură importantă pentru prezent. Primenirea exprimă atât o atitudine culturală, cât și un mecanism psihologic transgenerațional: dorința de continuitate prin înlocuire și nevoia de reparație prin gesturi noi. În plan interior, durerea se transformă în acțiune, iar rana se acoperă prin reconstrucție. Catedrala Mântuirii Neamului devine una dintre cele mai clare expresii ale acestui mod de a fi, întruchipând dorința de demnitate și stabilitate a unei națiuni care s-a refăcut mereu, dărâmând și reconstruind.
De ce scriu despre asta ? Scriu aceste rânduri nu din dorința de a judeca credința. Scriu dintr-o nevoie de a înțelege mecanismele mai adânci care leagă credința de istorie, de putere și de memoria colectivă. Aceasta este meseria mea.
Pentru mine și pentru colegii care lucrează cu moștenirea transgenerațională, această reflecție poate deveni o ocazie importantă de a privi patrimoniul material ca pe o formă de exprimare a moștenirii psihologice. Catedrala, prin dimensiunea ei monumentală și prin povestea construcției sale, oferă o imagine complexă a felului în care o comunitate își transformă trauma în gest cultural. În acest sens, ea devine un edificiu religios ca o hartă a sufletului românesc, în care se pot citi credința, trauma, rușinea, lipsa de identitate, dorința de a fi văzut și respectat dar mai ales nevoia de reparație.
1. Introducere: între patrimoniu și memorie psihică
În articolul pe care îl citez despre analiza conceptului de patrimoniu, Cristina Cojocaru observă că, spre deosebire de Occident, în spațiul românesc nu s-a constituit o tradiție sistematică a conservării și restaurării monumentelor artistice în perioada medievală, întrucât „cutuma locului se întemeia pe tradiția orientală, a înnoirii și primenirii, a refacerii complete și a substituirii” (Cojocaru, 2023). Această observație depășește cadrul istoriei artei și ne oferă o cheie de lectură antropologică și psihologică: în România, identitatea culturală s-a construit prin regenerare și nu prin conservare, prin rescrierea constantă a formelor în locul asumării ruinelor.
Aceeași dinamică este observabilă în psihologia transgenerațională. După cum arată Nicolas Abraham și Mária Torok (1978), familiile traumatizate manifestă o tendință de criptare a traumelor. Evenimente dureroase neasumate sunt îngropate în inconștientul familial, iar generațiile următoare reproduc, inconștient, simptome compensatorii. Prin analogie, cultura română poate fi citită ca un organism colectiv care refuză ruina prin înnoire, substituind memoria reală prin forme noi, grandioase, care ascund fisurile.
2. Catedrala. Un patrimoniu compensator.
În logica teoriei semioforului formulată de Krzysztof Pomian (1990), obiectele de patrimoniu nu sunt doar relicve materiale, acestea devin vehicule de semnificație, purtătoare ale unei relații între vizibil și invizibil, între istorie și memorie. Termenul semiofor desemnează obiectele care, prin desprinderea lor din uzul cotidian, dobândesc o valoare simbolică și devin purtătoare de sens. Un semiofor nu are valoare prin materialul sau utilitatea sa, el poartă o semnificație prin care face legătura între trecut și prezent. El face vizibil invizibilul: memoria, credința, identitatea sau povestea unei comunități.
Catedrala Mântuirii Neamului devine, în această perspectivă, un semiofor al reparației simbolice: ea materializează dorința de reabilitare identitară a unei națiuni care poartă încă traumele fragmentării și ale colaborărilor repetate dintre Biserică și putere. Edificiul transformă o rană istorică într-un simbol al demnității, oferind o imagine de forță acolo unde memoria colectivă păstrează încă urme de rușine și neîncredere.
Sabine Lück descrie, în conceptul Sfinții din familie, acest mecanism de vindecare prin idealizare: atunci când o familie sau o comunitate nu poate procesa durerea, ea creează o figură sacră care absoarbe suferința și o transformă în ceea de ce are nevoie sistemul: eroism, sfințenie, strălucire, martiriu, puritate, etc. Sfântul devine purtătorul unei misiuni de reparație simbolică. În același mod, Catedrala funcționează ca o instanță colectivă de sacralizare a rănilor neintegrate. Ea oferă imaginea unei autorități protectoare, a unui Tată ideal, care conferă stabilitate și coerență unei identități fragmentate.
Si în termenii psihogenealogiei (Schützenberger, 1998), acest fenomen corespunde mitului de reparație familială, o narațiune grandioasă construită pentru a acoperi o rușine neasumată.
3. Grandomania și narcisismul reparator.
Dimensiunea colosală ale Catedralei, una dintre cele mai mari construcții religioase ortodoxe din lume, depășește cu mult nevoile cultice. Ea devine simptom arhitectural al unei dinamici narcisice colective, în care monumentalitatea funcționează ca apărare împotriva sentimentului de inferioritate culturală.
După René Kaës (2009), grupurile traumatizate manifestă tendința de a transforma rușinea colectivă în imaginar de glorie, substituind conștientizarea durerii prin identificarea cu o imagine idealizată a sinelui. Un grup care a trecut prin evenimente traumatic (înfrângere, rușine, marginalizare) nu poate să rămână în starea de „victimă”, el va produce o reacție simbolică: transformă rușinea într-o imagine de putere, într-un imaginar al reconcilierii, al gloriei recuperate.
Altfel spus: rușinea colectivă, nelucrată, devine motorul unei identificări noi, un „ideal de măreție”, care funcționează ca mecanism de apărare și compensare.
Grandomania construcției, estetica aurului, proporțiile disproporționate, discursul despre „mântuirea neamului”, trebuie citite ca expresii ale unei reparații narcisice. Acolo unde trecutul istoric este perceput ca umilitor, comunitatea răspunde printr-un edificiu care afirmă puterea, unitatea și sacralitatea. Este o strategie de supraviețuire identitară: înlocuirea rușinii cu măreția.
4. Dați Cezarului ce este al Cezarului. Corupția, obediența și transmiterea rușinii morale.
Finanțarea Catedralei, realizată prin fonduri publice și prin rețele economico-politice opace, reflectă o continuitate transgenerațională a alianței cu puterea, caracteristică istoriei Bisericii Ortodoxe Române. De-a lungul secolelor, instituția s-a aliat succesiv cu monarhia, fascismul, comunismul și, ulterior, cu regimul neoliberal post-1989 arătând astfel o capacitate de adaptare care maschează o loialitate oportunistică față de autoritate.
Această dinamică reproduce, în plan psihic, ceea ce psihanaliza familială numește alianță cu agresorul (Ferenczi, 1933; Kaës, 2009): copilul traumatizat menține legătura cu figura abuzivă pentru a conserva iluzia siguranței. Astfel, instituția religioasă perpetuează, la nivel cultural, trauma morală a obedienței, transmițând-o de la o generație la alta sub forma unei sacralizări a supunerii.
5. Arhetipul Tatălui și sacralizarea autorității. 
Din perspectivă arhetipală (Jung, 1951), Catedrala poate fi interpretată ca materializare a complexului patern colectiv. Ea întruchipează figura Tatălui omnipotent, vertical și protector, o imagine ideală a unei autorități morale absente din istoria noastră politică și simbolică. În realitate, această proiecție arhitecturală maschează lipsa unui Tată interior integrat, a unei autorități interioare mature, capabile de discernământ și responsabilitate. Așa cum familia traumatizată tinde să idealizeze părintele abuziv pentru a evita confruntarea cu adevărul, societatea românească sacralizează imaginea autorității – fie ea regală, clericală sau politică, pentru a evita recunoașterea complicităților istorice.
Catedrala Mântuirii Neamului devine, astfel, templul Tatălui idealizat, ridicat peste ruinele tatălui real care poate fi abuziv, absent, distructiv sau trădător.
6. Să nu ne pierdem speranța. Catedrala ca simptom și posibil spațiu de conștientizare
Dincolo de dimensiunea critică, edificiul are și un potențial transformator. În termenii teoriei memoriei culturale (Assmann, 2011), orice monument este un loc de condensare simbolică care poate fi reinterpretat. Memoria culturală poate sprijini construcţia identităţii sociale, dar poate şi să o condiţioneze: selectarea ce se păstrează şi ce se uită reflectă putere, valori şi conflict.
Dacă Catedrala ar fi privită nu ca triumf, ci ca simptom colectiv al unei traume morale,
ea ar putea deveni un spațiu de reflecție asupra propriei neasumări.
Conștientizarea simptomului reprezintă, atât în psihoterapie cât și în istoria culturii, primul pas spre vindecare. În acest sens, edificiul ar putea fi transformat, discursiv și simbolic, într-un laborator de memorie colectivă, în care să se discute public rușinile, tăcerile și complicitățile Bisericii și ale națiunii.
7. O concluzie sper că nu foarte utopică.
Catedrala Mântuirii Neamului concentrează în forme megalomanice, dinamica tipic transgenerațională a neasumării: substituirea memoriei prin grandoare, idealizarea autorității, refuzul rușinii prin sacralizare. În termenii lui Pierre Nora (1989), ea nu este un lieu de mémoire autentic, ci un lieu d’oubli. Un loc al uitării active, care ascunde absența unei memorii vii. Dar, tocmai prin această hipertrofie, Catedrala devine vizibilă ca simptom al durerii, ea exprimă nevoia de mântuire a unei comunități care nu s-a confruntat niciodată cu propriile ruine. Iar în măsura în care va fi resemnificată, ea poate deveni un monument al conștientizării, nu al triumfului:
Catedrala Mântuirii Neamului poate deveni mărturia faptului că adevărata mântuire nu se obține prin piatră, aur și grandoare.
Adevărata mântuire, vindecarea colectivă vine prin integrarea lucidă a traumei și responsabilizarea morală a memoriei.
Am făcut în acest articol de blog trimitere la sursele care m-au inspirat. Textele și studiile citate sunt accesibile online, acolo unde am indicat sursele. dacă am omis un autor sau o sursă îmi cer scuze, sunt gata dacă mi se va atrage atenția să îmi repar greșeala. Fotografiile în original aici.
