• Constelațiile familiale nu sunt terapie (Timea Müller).

  • Ce se întâmplă de fapt într-o constelație familială? O analiză a sistemului Hellinger: Marea Ordine, autoritatea care nu se contrazice, memoria abolită.

Casa

În vara lui 2004, un jurnalist de la taz bate la o ușă din Stanggaß, lângă Berchtesgaden. Casa e albă, în stil de Landhaus bavarez. Deasupra intrării tronează un vultur al Reichului sculptat în lemn. Soldații americani i-au scos zvastica din gheare în 1945, vulturul a rămas. Clădirea se numea oficial „Dienststelle Berchtesgaden”: a doua cancelarie a Reichului, construită în 1937, la câteva minute de Obersalzberg. Aici, Hitler a semnat în jur de o sută douăzeci și cinci de legi și decrete.

În 2004, în clădire locuiește Bert Hellinger.

Contractul de închiriere e pe numele soției. Primarul comunei declară că nu a știut cine se mută. Iar Hellinger, întrebat de jurnalist dacă există o legătură între locuință și raportarea lui la național-socialism, întoarce întrebarea: de ce e asta, în fond, o temă pentru dumneavoastră?

E o replică bună. Merită luată mai în serios decât a luat-o presa.

Răspunsul comod ar suna așa: e o temă pentru că omul care relativizează crimele naziste locuiește în cancelaria lui Hitler. Mda, simbolic, scandalos, caz închis. Doar că acest răspuns lasă urme neexplicate. De ce îi cumpără cărțile sute de mii de oameni? De ce citesc adepții lui aceleași declarații despre Hitler fără să vadă vreo problemă?

Și rămâne lucrul cu adevărat incomod: în interiorul sistemului de gândire al lui Hellinger, alegerea acestei case chiar rămâne fără semnificație. Acolo unde istoria devine „un fel de propagare a răului”, iar amintirea o formă de neascultare față de o ordine mai mare, o adresă e doar o adresă. A name is just a name, sau nu?

Articolul acesta pornește de la casă și o lasă repede în urmă. Subiectul lui adevărat: sistemul care face casa irelevantă. Și voi, cei care lucrați cu acest sistem, în Germania și de ceva ani, în România.

Teza mea: afirmațiile lui Hellinger despre Hitler, despre victime și agresori, despre vinovăție, cele care au scandalizat breasla terapeutică germană acum douăzeci de ani, sunt consecințe, iar cuvântul „derapaje” le descrie fals. Ele decurg logic dintr-un singur concept, așezat în centrul întregii sale opere: Marea Ordine. Iar dacă asta se confirmă, critica obișnuită ratează ținta. Avem în față o metafizică coerentă, și tocmai coerența e problema.

Ce susțin și ce refuz să susțin

Critica germană a lui Hellinger are deja oho, douăzecișienșpe mii de ani și un vocabular stabilit. Klaus Weber, un profesor de psihologie la München, a publicat în 2003 textul „Rechte Ordnungen”, în care îl numește pe Hellinger un terapeut criptofascist. Argumentul lui: cultul ordinii, al supunerii și al uitării leagă gândirea hellingeriană de propaganda fascistă, în care conceptul de ordine lega individul de stat, familie și Volksgemeinschaft, adică de popor.

Colin Goldner a mers în aceeași direcție. De partea cealaltă, Arist von Schlippe, unul dintre cei mai respectați terapeuți sistemici germani, a criticat dur declarațiile despre Hitler și „poporul evreu”, dar a ținut să precizeze că nu îl consideră pe Hellinger nazist și nici gândirea lui un vehicul al ideologiei maronii. Între aceste două poziții s-a jucat, în esență, toată dezbaterea.

Poziția mea stă în altă parte.

Teza criptofascismului mi se pare slabă tocmai acolo unde vrea sau ar putea să fie tare. Ea explică sistemul prin intenția ascunsă a autorului. Pentru asta ar trebui să știm ce era în capul lui Hellinger, și asta nu știm. Mai grav: eticheta închide analiza exact în punctul în care ea ar trebui să înceapă. Odată ce ai spus „fascist”, ai terminat de gândit, basta, kaputt.

Refuz deci să susțin că Hellinger a urmărit un proiect politic. Susțin ceva mai puțin spectaculos însă mai greu de respins: că sistemul lui produce aceste afirmații indiferent de intenția autorului.

Un sistem în care ordinea precede individul, în care binele și răul se dizolvă într-un plan inaccesibil judecății umane, în care amintirea trecutului devine obstacol în calea reconcilierii, un asemenea sistem va genera propoziții despre Hitler de tipul celor pe care Hellinger le-a scris. Le-ar genera și dacă autorul lor ar fi fost un om cu biografie imaculată. Scandalul stă în arhitectura casei, iar casa rămâne în picioare și după moartea arhitectului. Sau a lui Hitler.

De aici decurge și miza practică. Dacă problema ar fi fost omul, ea s-ar fi stins în 2019, odată cu el, sau mă rog, în 1945. Constelațiile familiale se practică însă în continuare febril, inclusiv în România, de cele mai multe ori de facilitatori care habar nu au despre declarațiile despre Hitler sau cel mult le consideră accidente regretabile ale unui bătrân decrepit. La fel și neo nazismul.

Analiza mea le ia această consolare, nu sunt accidente ale unui bătrânel, și nu pot să afirm că îmi pare rău că vă stric corola de minuni a lumii, sau mă rog, a câmpului… Cine preia metoda preia și metafizica din care metoda s-a născut, cu sau fără citatele scandaloase. Marea Ordine nu stă în declarațiile despre Hitler. Atenție, ea stă în felul în care facilitatorul se raportează la adevăr, la client și la trecut, în fiecare constelație, inclusiv în cele mai blânde.

Restul articolului argumentează această teză pas cu pas. Întâi conceptul de Mare Ordine și ruptura lui față de gândirea sistemică. Apoi natura religioasă a acestui concept, cu instrumentele lui Rudolf Otto și Mircea Eliade. Apoi întrebarea cine are voie să vadă Ordinea, cu Max Weber și Michel Foucault. La final, consecințele: ce se întâmplă cu responsabilitatea, cu autonomia clientului și cu diferența dintre victimă și agresor într-o lume guvernată de o ordine pe care doar unul singur o percepe.

constelațiile familiale

Ordinea care nu se negociază

Cuvântul „ordine” sună inofensiv. Orice terapeut vorbește despre ordine: rutine, granițe, ierarhii sănătoase într-o familie. Bert Hellinger vorbește însă despre altceva.

Atenție, aici devine alunecos. La el, ordinea precede individul, îi stabilește locul în lume și îi determină relațiile fundamentale înainte ca el să fi ales ceva. Omul nu a creat această ordine, nu o poate modifica, nu o poate îmbunătăți prin reflecție sau dialog.

Îi rămâne o singură opțiune: să o recunoască și să se supună. Hellinger o numește die große Ordnung, Marea Ordine, și îi atribuie tot ce alții atribuie lui Dumnezeu, destinului, karmei sau naturii. Cine trăiește în acord cu ea prosperă. Cine o încalcă se îmbolnăvește, eșuează sau plătește prin copiii lui.

Merită să stăm o clipă asupra acestei ultime propoziții. Boala, în acest sistem, semnalează o încălcare a ordinii și nu a igienei, a geneticii sau a împrejurărilor. O încălcare a regulii ordinii. Suferința devine astfel lizibilă: ea indică întotdeauna un dezechilibru sistemic, iar dezechilibrul are întotdeauna aceeași soluție, restaurarea ierarhiei corecte. Cine cunoaște ordinea poate citi orice destin. Avantaj la facilitator, nu ?

Aici însă se produce ruptura de terapia sistemică, și ea merită descrisă precis, pentru că „sistemic” a ajuns o etichetă sub care încap lucruri incompatibile. Aici este cea mai mare durere a României la momentul actual, și deși scriu și vorbesc despre asta mă lovesc de urechi surde.

Terapia sistemică din tradiția constructivistă, cea a lui Maturana, von Foerster, von Schlippe, pornește de la o premisă de imensă modestie epistemică: realitatea unei familii nu așteaptă, gata făcută, să fie descoperită pur și simplu. Sensul se construiește în dialog, terapeutul formulează ipoteze, le pune pe masă, iar validitatea lor se decide într-un singur loc: în conversația cu oamenii despre și cu care este vorba. Nimeni nu deține adevărul sistemului, nici măcar terapeutul. Sau, mai ales terapeutul. Motto-ul meu este „Clientul este expertul propriei sale vieți.“

Bert Hellinger răstoarnă cu piciorul fiecare element al acestei premise. Ordinea există obiectiv, înaintea oricărei interpretări. Constelația o face vizibilă. Iar cel care o citește corect stă în fața grupului: facilitatorul. Clientul nu participă la construirea sensului propriei vieți. El primește un adevăr și are de făcut o singură mișcare, să îl accepte. Hellinger avea pentru asta un gest devenit ritual: soluția se rostește într-o frază scurtă, „te onorez”, „îți las vinovăția ta”, iar clientul o repetă. Discuția lipsește. Întrebările lipsesc. În unele relatări, clienții care ezitau erau trimiși la loc. Stai jos, încă nu ești pregătit…

Numiți diferența cum vreți. Eu o numesc așa: într-un cabinet constructivist, adevărul se caută împreună; într-o constelație hellingeriană, adevărul se anunță. Prima situație descrie o relație terapeutică. A doua descrie o revelație cu public. Show cu adorație pentru facilitator în numele a ceva mai mare și mai frumos despre care doar facilitatorul și doar acesta are habar.

Iar dacă a doua descriere e corectă, atunci întrebarea următoare nu mai ține de psihologie. Ține de știința religiilor: ce fel de adevăr e acela care nu se argumentează, nu se verifică, nu se discută, ci doar se percepe, se anunță și se primește? Religiile au un răspuns vechi la această întrebare. Capitolul următor îl aduce în discuție. Stay with me. Aici este calul meu de bătaie pentru că sunt o mică enciclopedie pe tema asta, așa, mi-a plăcut mie să mă informez fix pe tema asta. Un pic nerdy, nu-i așa?

Deci. Un concept religios în haine terapeutice. Lupul în haină de oaie.

Rudolf Otto a publicat în 1917 „Das Heilige”, una dintre cărțile fundamentale ale științei religiilor. Întrebarea lui: ce anume face ca o experiență să fie religioasă, dincolo de doctrine și instituții? Răspunsul lui a intrat în vocabularul disciplinei sub numele de numinos.

Numinosul, la Otto, are o structură precisă. El se arată ca mysterium tremendum et fascinans: un mister care cutremură și fascinează în același timp. Trei trăsături îl definesc. Prima: este cu totul altceva, das ganz Andere, o realitate de alt ordin decât tot ce omul cunoaște și poate concepe. A doua: în fața lui, omul se percepe pe sine ca fiind creatură, mic, dependent, secundar. A treia, decisivă pentru argumentul nostru: numinosul nu se discută. El precede orice categorie rațională și orice judecată morală. Nu îl evaluezi. Te supui.

Puneți acum descrierea Marii Ordini peste această schemă. O realitate care precede individul și îi rămâne inaccesibilă înțelegerii. Un om care are, în fața ei, o singură atitudine legitimă: recunoașterea și supunerea. O instanță față de care judecata morală individuală devine irelevantă, pentru că binele și răul se decid la un nivel unde criteriile omenești nu ajung. Suprapunerea este completă. Marea Ordine hellingeriană îndeplinește, punct cu punct, definiția lui Otto pentru obiectul experienței religioase.

Hellinger nu a ascuns niciodată această dimensiune. A vorbit despre Demut, smerenie, ca atitudine centrală a metodei sale. A folosit un limbaj al sufletului, al mișcărilor spiritului, al puterilor care dispun de viață și de moarte.

Formarea lui de preot catolic și cei aproape douăzeci de ani de misionariat apar în orice biografie. Ce lipsește din discuția publică este consecința: dacă Marea Ordine e un concept religios, atunci constelația familială cere o analiză de ritual, cu instrumentele lui Mircea Eliade. Si da, marea Ordine nu are ce să caute în cabinetul psihoterapeutului. Punct. Să își facă biserică sau casă de adunări, amin, nu partikip.

Să vedem. La Eliade, sacrul se manifestă în lume prin hierofanii: anume momente și locuri în care o realitate de alt ordin devine vizibilă în mijlocul realității obișnuite. Ritualul organizează această manifestare. El decupează un spațiu sacru din spațiul profan, suspendă timpul obișnuit și îl înlocuiește cu un timp mitic, in illo tempore, în care evenimentele fondatoare devin din nou prezente.

Citiți acum o constelație prin această grilă. Un grup se adună într-o sală. Din momentul în care facilitatorul preia conducerea, sala încetează să fie o sală de seminar: devine spațiu de manifestare. Străini fără nicio informație despre familia clientului sunt așezați în anumite poziții și încep să simtă, susține metoda, ceea ce simțeau membrii reali ai familiei, inclusiv cei morți de mult. Bunicul căzut la Stalingrad stă în cameră.

Decrețelul avortat în 1963 stă în cameră. Timpul cronologic s-a suspendat, generațiile coexistă într-un prezent ritual. Iar la final, o frază scurtă, rostită după dictare, restabilește ordinea, exact cum formula liturgică restabilește legătura cu sacrul. Descrierea nu conține nicio exagerare polemică, așa cum ați observat că îmi cam place. Nu, dragi cititori, ea redă desfășurarea standard a metodei.

În acest cadru devine inteligibil și elementul care a părut multora doar cinism, și pe care i1l consider extrem de dăunător reparației memoriale : disprețul lui Hellinger față de memoria istorică. Istoriografia ca „un fel de propagare a răului”, amintirea ca piedică în calea reconcilierii, cercetarea trecutului ca lipsă de respect față de destin. Pentru un istoric, sau pentru un psihoterapeut care lucrează biografic, aceste poziții sunt scandaloase.

Pentru un analist al religiilor, ele sunt familiare. Conștiința mitică, arată Eliade, abolește istoria periodic; timpul mitic are întotdeauna prioritate față de timpul istoric, iar evenimentul concret, datat, documentat, cedează în fața arhetipului. Hellinger nu a inventat acest gest. L-a importat, împreună cu întreaga structură a ritualului, într-un domeniu care se credea laic.

Aici trebuie spus limpede un lucru, înainte ca argumentul să fie citit greșit. Nimic din cele de mai sus nu discreditează religia. Ritualul, sacrul, numinosul aparțin patrimoniului uman și își au demnitatea lor. Problema începe în altă parte: când o structură religioasă operează sub etichetă psihoterapeutică, fără să își declare natura. Credinciosul care intră într-o biserică știe unde intră. Clientul care intră într-o constelație crede că intră într-o formă de terapie. Această asimetrie de informație va deveni centrală în capitolele care urmează.

Rămâne o verigă lipsă. Otto și Eliade explică natura Ordinii și structura ritualului. Nu explică însă poziția omului din mijlocul sălii: cel care vede ce nimeni altcineva nu vede și decide când ordinea s-a restabilit. Pentru el avem nevoie de alți doi autori.

Proba Tillich

Aud deja o obiecție: da, dragă, bine, sistemul lui Hellinger e o metafizică religioasă. Și ce? Orice viziune despre om conține, undeva în fundal, o metafizică. Psihanaliza are una. Terapia sistemică are una. Cine pretinde că lucrează fără presupoziții despre natura ultimă a realității se înșală asupra propriei practici. De ce ar fi metafizica lui Hellinger mai vinovată decât celelalte? Ai?

Obiecția e serioasă. Răspunsul cere un termen de comparație, și există unul aproape perfect: Paul Tillich.

Tillich, unul dintre marii teologi ai secolului XX, a construit o întreagă gândire în jurul unui concept care seamănă izbitor cu Marea Ordine. El numește divinul Grund des Seins, temeiul ființei: realitatea ultimă care precede și susține tot ce există, inclusiv pe cel care întreabă. Ca la Hellinger, temeiul nu e un obiect printre obiecte. Ca la Hellinger, el scapă categoriilor obișnuite ale cunoașterii. Structural, cele două concepte stau la aceeași adâncime. But!

Diferența apare în ce face fiecare autor cu conceptul său. La Tillich, temeiul ființei rămâne obiect de credință, și credința, în definiția lui, include îndoiala ca element constitutiv. Cine crede se poate înșela și o știe. Niciun om, nicio biserică, niciun text nu deține temeiul; orice pretenție de posesie a absolutului e, în vocabularul lui Tillich, demonie, adică drăcesc, iar el a folosit cuvântul explicit pentru regimurile totalitare ale timpului său. Temeiul ființei fundamentează curajul de a fi. Nu fundamentează autoritatea nimănui asupra nimănui.

Marea Ordine face exact mișcarea inversă. Ea coboară din transcendență direct în sala de seminar și se lasă citită de un om anume, cu consecințe imediate pentru viața altui om. Din ea decurg verdicte: cine stă unde, cine se înclină în fața cui, cine poartă vina și cine o lasă jos. Absolutul lui Tillich interzice ca cineva să vorbească în numele lui. Absolutul lui Hellinger are purtător de cuvânt, care mai ia și bani pentru asta.

Aici se despart apele, și criteriul rezultat e mai fin decât „metafizică da sau nu”. Întrebarea corectă sună așa: metafizica sistemului lasă loc de îndoială, de verificare, de refuz? Sau produce o poziție din care un om enunță adevăruri neverificabile despre viața altuia? Prima variantă e o viziune despre lume. A doua e un dispozitiv de putere, iar cuvântul „putere” nu l-am ales la întâmplare. El are, în analiza acestui tip de dispozitiv, doi specialiști.

Cine are voie să vadă Ordinea cea Mare? Cine? Cine?

Metoda lui Hellinger stă pe o pretenție de percepție. În timpul constelației se formează, spune el, un „câmp cunoscător”, das wissende Feld, oh, vestitul câmp: reprezentanții simt ce simțeau persoanele reale, iar câmpul comunică adevărul sistemului familial. Câmpul însă nu vorbește singur. El cere un cititor. Iar cititorul autorizat stă în mijlocul sălii și se numește facilitator.

Rețineți structura, pentru că ea decide totul: adevărul există, se manifestă, dar rămâne mut fără interpretul său. Clientul nu îl percepe. Reprezentanții îl simt fragmentar, fără să îl înțeleagă. Un singur om vede întregul. Pe ce se sprijină autoritatea acestui om?

Max Weber a formulat acum un secol o tipologie care răspunde exact la această întrebare. Autoritatea, arată el, se legitimează pe trei căi. Prin tradiție: ne supunem pentru că așa s-a făcut dintotdeauna. Prin legalitate și procedură: ne supunem regulilor instituite, iar cel care conduce a fost numit conform lor. Și prin carismă: ne supunem unui om pentru că îi atribuim calități extraordinare, un har, un acces la ceva ce nouă ne rămâne închis.

Autoritatea facilitatorului aparține integral celui de-al treilea tip. Nicio procedură nu o susține. Hellinger a respins acreditările, formarea standardizată, supervizarea; a afirmat în repetate rânduri că nu practică psihoterapie, ceea ce l-a scos elegant de sub orice criteriu al breslei.

Nicio tradiție nu o susține, metoda avea la momentul apogeului ei douăzeci de ani. Rămâne carisma: acest om vede. Participanții la marile lui seminare descriu exact asta, o prezență specială, o siguranță care nu argumentează niciodată, verdicte rostite după secunde de observație, fără anamneză, fără istoric, fără întrebări. Ce ne facem însa în România, unde facilitatorii își flutură diplomele de psihoterapeuți acreditați la COPSI ?

Deci, carisma are însă, tot la Weber, o trăsătură structurală care o desparte de celelalte două forme: ea exclude verificarea din interior. Autoritatea legală se poate contesta cu mijloacele ei proprii, există căi de atac, instanțe, criterii publice.

Carisma se validează printr-un singur mecanism: recunoașterea de către cei care cred. De aceea contestarea nu funcționează niciodată ca argument în interiorul unui sistem carismatic. Ea funcționează ca trădare. Cine se îndoiește nu greșește, ci se așază în afara comunității celor care văd. Aplicat la constelație: clientul care refuză verdictul nu formulează o obiecție. El „opune rezistență”, „nu e pregătit”, „refuză ordinea”. Sistemul are un nume pentru orice dezacord, și numele descrie întotdeauna un defect al celui care se îndoiește, niciodată o posibilă eroare a celui care vede.

Aici analiza lui Weber se oprește și începe cea a lui Foucault – paranteză, sunt din adolescență o cititoare avidă a tot ceea ce acest maestru a scris. Deci, rămâne o întrebare: cum ajunge o asemenea pretenție să treacă drept adevăr? Nu în capul unui guru, ci într-o cultură întreagă, cu sute de mii de participanți, edituri, institute de formare?

Foucault a arătat că adevărul are întotdeauna o politică. Fiecare societate, scrie el, are regimul ei de adevăr: mecanismele care decid ce tip de enunț poate conta drept adevărat, cine are dreptul să-l rostească, în ce cadru, cu ce ritual. Adevărul științific, de exemplu, cere metodă publicată, date verificabile, replicare, critică deschisă; enunțătorul lui e interșanjabil, adică nu contează numele, ci ideea, oricine reface experimentul obține dreptul de a vorbi.

Regimul de adevăr al constelației răstoarnă fiecare din aceste condiții. Enunțul devine adevărat prin modul apariției lui: s-a arătat, domnule, în câmp. Dreptul de a-l rosti aparține unei singure poziții, a facilitatorului. Cadrul e ritualul însuși, iar ritualul, am văzut la Eliade, suspendă exact acel timp profan în care întrebările critice ar fi posibile. Verificarea lipsește prin construcție: câmpul nu se măsoară, morții nu se interoghează, iar efectul asupra clientului se numește „mișcare a sufletului”. Orice rezultat confirmă sistemul. Un enunț care nu poate pierde niciodată e un instrument de guvernare.

Guvernare peste cine? Peste cel mai vulnerabil om din sală. Clientul vine cu o suferință reală, cu o istorie de familie grea, și primește, în fața unui public, un verdict despre viața lui, rostit de cineva care nu i-a pus nicio întrebare. Verdictul nu se discută. Poziția din care s-ar putea discuta nu există în dispozitiv. Asta deosebește constelația hellingeriană de aproape orice altă practică terapeutică, oricât de directivă: alte metode pot avea terapeuți autoritari, aici autoritarismul e arhitectură.

Și abia acum, cu toate piesele pe masă, ne putem întoarce la întrebarea de la care am pornit. Ce se întâmplă cu vinovăția, cu responsabilitatea, cu diferența dintre victimă și călău, într-un sistem în care adevărul coboară dintr-o ordine mută, printr-un singur om, fără drept de apel?

Deja mi se face și mie rău, pentru că scriind acest articol mă adâncesc în apele deja tulburi ale istoriei manipulării. Asta e, mergem mai departe, stai cu mine pentru că urmează să afli…

…ce rămâne din vinovăție.

Acum putem citi declarațiile despre Hitler așa cum trebuie citite: ca teste. Nu ca derapaje ale unui bătrân, ci ca locuri în care sistemul își arată consecvența în punctul cel mai greu cu putință. Dacă Marea Ordine e reală, ea trebuie să funcționeze și pentru Hitler. Hellinger a avut curajul propriei logici. A dus-o până la capăt.

În „Gottesgedanken”, volumul din 2004, Hellinger i se adresează lui Hitler direct, la persoana a doua, într-un text construit ca meditație: cine îl disprețuiește pe Hitler se disprețuiește pe sine, cine îl respectă se respectă pe sine, iar textul culminează cu întrebarea dacă îi este permis să îl iubească. Dada, ai citit bine. Trimitere exactă, mai jos. Scandalul public s-a oprit la suprafața acestor fraze. Logica lor merită privită mai atent, pentru că ea aplică fără rest tot ce am descris până aici. Dacă binele și răul se decid într-un plan inaccesibil judecății umane, atunci judecarea lui Hitler e o aroganță.

Dacă fiecare om își are locul stabilit de Ordine, atunci și Hitler îl are, iar refuzul de a i-l recunoaște tulbură ordinea, nu o apără. Excluderea lui Hitler din rândul oamenilor, scrie Hellinger în același loc, repetă gestul lui Hitler însuși: excluderea. Fraza sună adânc. Ea pune pe același plan excluderea a șase milioane de oameni din umanitate și refuzul nostru de a-l „onora” pe autorul acestei excluderi. Simetria e perfectă și obscenă, doamne dumnezeule cât de obscenă.

Același tipar guvernează raportul victimă-agresor. În constelațiile documentate, victimele și călăii „aparțin împreună”, se caută, se completează; reconcilierea cere ca amândoi să fie priviți cu egal respect, iar vina rămâne la locul ei doar dacă nimeni nu o judecă.

La seminarul relatat de presa germană, bunicul din SS primește declarația de iubire a nepotului, iar problema copilului se rezolvă prin această restaurare a respectului față de făptaș. [taz, 29.06.2004] Formula care a dat titlul unui articol întreg rezumă doctrina: făptașii ajung, în acest sistem, victimele cele mai sărmane, cei cărora le e cel mai greu. Cine caută sursa suferinței a găsit-o: nu în faptă, ci în excluderea făptașului din inimile urmașilor.

Observați ce s-a întâmplat cu responsabilitatea. Ea nu a fost negată. A fost mutată la un nivel unde nu mai are subiect. Vinovăția există, dar „în mâinile unor puteri care nu se orientează după criteriile noastre”. Fapta există, dar ca destin, ca loc în Ordine, ca necesitate. Alegerea a dispărut din tablou. Iar odată cu alegerea dispare și diferența morală dintre a ucide și a fi ucis: amândoi au fost purtați de aceeași mișcare, amândoi merită aceeași înclinare a capului. Sistemul nu iartă, pentru că iertarea ar presupune o vină imputabilă cuiva. Sistemul dizolvă.

Aici lucrez eu, și de aici vorbesc. Munca transgenerațională serioasă stă pe premisa exact opusă. Trauma se transmite, da. Urmașii poartă ce nu s-a spus, da. Dar drumul trece prin memorie, nu peste ea: prin documente, întrebări, nume, date, prin efortul de a afla ce s-a întâmplat de fapt, cine a făcut ce, cui. Diferența dintre victimă și făptaș rămâne temelia acestei munci, nu obstacolul ei.

Un urmaș de făptaș are de purtat altceva decât un urmaș de victimă, iar a le spune amândurora că suferința lor e aceeași mișcare a aceleiași Ordini înseamnă a le lua amândurora exact ce caută: adevărul poziției lor. În Generation Code, metoda în care m-am format și pe care o predau, întrebările rămân observaționale, verificabile, deschise refuzului clientului. Cine îmi spune că am înțeles greșit are dreptate până la proba contrarie. Această frază nu se poate rosti în interiorul unei constelații hellingeriene. Ea e toată diferența.

Rămâne un singur lucru de spus, despre unde ne lasă toate acestea.

Unde suntem acum.

În 2004, după scandalul imens din presă, Arist von Schlippe i-a scris lui Hellinger o scrisoare deschisă. Critica lui a fost tăioasă, iar ruptura instituțională a urmat repede: în același an, Systemische Gesellschaft declara practica hellingeriană incompatibilă cu premisele terapiei sistemice. Von Schlippe a ținut totuși, ani mai târziu, să precizeze ceva: nu îl consideră pe Hellinger nazist, nici fascist, nici gândirea lui un vehicul al ideologiei maronii.

Poziția asta mi se pare cea mai onestă din toată dezbaterea. O împărtășesc și fac un pas mai departe. Refuzul etichetei politice a fost înțeles de mulți ca o atenuare, ca o jumătate de achitare. Citit corect, el spune însă ceva mai sever: Hellinger nu are nevoie de eticheta fascistă ca să fie o problemă.

Sistemul lui produce singur, din propriile premise, tot ce eticheta ar fi vrut să denunțe. Dizolvarea responsabilității. Egalizarea victimei cu făptașul. Autoritatea care nu se lasă contrazisă. Abolirea memoriei. Un criptofascist ar fi, într-un fel, mai simplu de gestionat: l-am demasca și am termina. O metafizică coerentă nu se demască. Ea se analizează, piesă cu piesă, până când fiecare cititor poate vedea singur ce ține în mână.

Asta am încercat aici. Iar concluzia practică încape într-o singură întrebare, pe care o poate pune oricine, oricărei metode, în orice sală: dacă îi spun omului din fața mea că nu are dreptate, ce se întâmplă? Dacă răspunsul e o conversație, sunteți într-o relație de lucru. Dacă răspunsul e un diagnostic al îndoielii voastre, ridicați-vă și plecați. La nerevedere.

Bert Hellinger a murit în 2019, într-o casă fantomatică cu încărcătură nazistă de lângă Berchtesgaden. Marea Ordine nu a murit cu el. Ea stă, nedeclarată, în fiecare sală în care un om vede pentru alții, iar îndoiala se numește rezistență. Casa era doar o adresă.

Sistemul locuiește în continuare peste tot.

Un cuvânt pentru cei pe care constelațiile i-au ajutat

Am scris în paginile de mai sus lucruri grele: despre o autoritate care refuză contrazicerea, despre o metafizică ce dizolvă responsabilitatea, despre un sistem pe care l-am numit religie nedeclarată. Toate acestea vizează arhitectura metodei și pe cel care a construit-o, iar dacă ați ajuns până aici, poate v-ați întrebat unde vă lasă acest text pe voi, cei care ați stat într-o asemenea sală și ați plecat de acolo mai ușori. Răspunsul meu: experiența voastră stă în afara oricărei critici pe care am formulat-o, pentru că ceva real se întâmplă într-o constelație: un om își vede povestea familiei pusă în spațiu, poate pentru prima dată, iar ceva nespus de generații capătă, pentru o oră, un loc și un chip. Ritualul, comunitatea și reprezentarea sunt puteri vechi și adevărate, care funcționează de mii de ani și vor funcționa în continuare, indiferent de numele sub care le practicăm.

Întrebarea acestui articol a fost însă alta, de la casa din prima pagină până aici: cine interpretează ceea ce simțiți, cu ce autoritate și cu ce drept de apel. Un om poate fi mișcat până în adâncuri de o experiență și poate primi, în același moment, o interpretare care îi rămâne străină și pe care i se interzice să o refuze, iar cele două lucruri coexistă mai des decât ne place să credem. Tot ce am demontat în acest text, Marea Ordine, câmpul cunoscător, facilitatorul care vede pentru toți, aparține stratului de interpretare. Tocmai pentru că experiența e atât de puternică, interpretarea ei cere mai grijă și loc pentru îndoiala celui care a trăit-o.

Ce ați simțit acolo e al vostru și rămâne al vostru, dincolo de orice apărare, iar acest text nu se atinge de el. Ce vi s-a spus că înseamnă a fost, de fiecare dată, al altcuiva, și tocmai de aceea suportă orice întrebare pe care veți avea curajul să i-o puneți.

De ce am scris acest text

Lucrez cu traumă transgenerațională, în română și în germană, cu oameni care poartă: foamete, deportări, colectivizare, frică transmisă mai departe fără cuvinte, abuz, război. Formarea mea vine din două direcții care se întâlnesc rar în aceeași biografie. Sunt consilier si terapeut sistemic format la Stuttgart, Tübingen și Heidelberg, în tradiția constructivistă despre care ați citit în acest articol, aceeași din care a venit și critica germană a lui Hellinger.

Și sunt terapeut, trainer și supervizor la Institut für Transgenerative Prozesse, unde predau alături de Sabine Lück, autoarea metodei Generation-Code®, ale cărei cărți au apărut în română sub consultanța mea științifică la Editura Trei. Din 2022 conduc Generation-Code® România și am co-fondat Ancestry Hub; în acești patru ani au trecut prin formările, conferințele și supervizările noastre peste patru sute de profesioniști din domeniile psihosociale și educaționale.

Spun toate acestea pentru un singur motiv: cititorul are dreptul să știe de unde vorbesc. Vorbesc din interiorul aceluiași câmp în care operează și constelațiile familiale. Suntem, aparent, vecini.

Nu am scris articolul ca să câștig o competiție între metode. L-am scris pentru că primesc constant aceeași întrebare, în formări, în supervizări, în mesaje: constelațiile sunt cam același lucru cu ce faci tu, nu? Răspunsul scurt e nu. Răspunsul lung tocmai l-ați citit, opt capitole. Lucrul cu strămoșii nu cere nici câmp cunoscător, nici supunere față de o ordine mută, nici pe cineva care vede pentru voi. Cere documente, întrebări, răbdare și un facilitator care poate fi contrazis.

Criteriul din finalul articolului mă privește și pe mine. Dacă într-o zi îmi spune cineva că am înțeles greșit, iar eu îi răspund cu un diagnostic al îndoielii lui, aplicați-mi exact ce ați citit aici. Metodele trec. Criteriul rămâne.

Iar pentru mine există o singură autoritate pe care o accept: una care se poate pierde.

Dacă vrei să lucrezi corect cu trauma transgenerațională îți recomand: Cursul de formare pentru folosirea jocului Rădăcini Puternice® și Formarea TTT – Terapia Traumei Transgeneraționale.

Surse

Bert Hellinger

  • Hellinger, Bert, Ordnungen der Liebe. Ein Kursbuch, Carl-Auer, Heidelberg, 1994.
  • Hellinger, Bert, Mit der Seele gehen, Kösel, München, 2001.
  • Hellinger, Bert, Gottesgedanken, Köln, 2004 (pasajul Hitler: p. 247).
  • Weber, Gunthard (ed.), Zweierlei Glück. Die systemische Psychotherapie Bert Hellingers, Carl-Auer, Heidelberg, 1993.

Receptarea critică

Repere teoretice

Știința religiilor și teologie

  • Otto, Rudolf, Sacrul, trad. Ioan Milea, Humanitas, București.
  • Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Humanitas, București.
  • Eliade, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, Humanitas, București.
  • Tillich, Paul, Curajul de a fi, Herald, București.

Sociologie și epistemologie

  • Weber, Max, Wirtschaft und Gesellschaft, Tübingen, 1922 (cap. despre tipurile de dominație legitimă).
  • Foucault, Michel, Ordinea discursului, trad. rom., Eurosong & Book, București, 1998.
  • Foucault, Michel, „Truth and Power”, în Power/Knowledge, Pantheon, New York, 1980.

Terapie sistemică

  • Maturana, Humberto / Varela, Francisco, Der Baum der Erkenntnis, Scherz, Bern, 1987.
  • von Foerster, Heinz / Pörksen, Bernhard, Wahrheit ist die Erfindung eines Lügners, Carl-Auer, Heidelberg, 1998.
  • von Schlippe, Arist / Schweitzer, Jochen, Lehrbuch der systemischen Therapie und Beratung I, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2013 (ed. I: 1996).